Varu' meu!

Urmează RE-debutul literar al lui Puiu din România literară publicat în numărul 42 23-29 decembrie 1992.

[Asupra originalității debutului originar
Mă uit în buletin (B.I.) și constat că mă cheamă Liviu Alger. Când am lucrat la calculator eram "Liviu bun la toate" pentru admiratoare, "zero la pătrat" pentru mitocanul de director și "ăla dat dracu" care le știe pe toate în concepția IIRCUC-ului. În episodul 425 al serialului vecinului meu de palier sunt "profesorul de algebră", în timp ce pe diploma primită la concursul "Marin Preda" m-au dactilografiat "Laurențiu Jugulescu". Situația s-a schimbat întrucâtva odată cu trecerea în învățământ. "Eternului suplinitor" elevii de-a cincea i se adresează ci "săru'mâna", iar cei de-a un'șpea cu "să trăiți dom' profesor!" E o diferență.
Când a venit revoluția îmi pierdusem de mult toți prietenii, așa că nimic nu mă mai surprinde. Acum aștept ninsoarea, că despre ploaie m-am lămurit.
Dintre cunoștințe doar doctorii Veștemean și doamna Toma se apropie de adevăr cu al lor "Dom' Puiu". Adică n-o știți pe madam TOma?!
În clipa de fațp e inutilă afirmația că doar rudele care încă mă maiiubesc îmi spun simplu, Puiu. Dintre toate se detașează, evident, fiică-mea cu al ei: "Puiuiuuuu!..., hai la masă!" Începând de ieri m-am apucat să strâng bani de șampanie, pentru că la anu', în februarie, pe patru, ea împlinește patru ani și a doua zi subsemnatul de zece ori mai mult. Soți m-a fentat și mi-a făcut cel mai frumos cadou, acum patru ani, născând-o pe Ana-Maria cu o zi înaintea zilei mele de naștere.
Mă bate serios. Gândul. Mă bate serios gândul să-mi iau copilul și să fugim amândoi pe malul mării, singurul loc unde mă simt liber, singurul loc unde mă simt liber, singurul loc unde-mi place să trăiesc.
În încheiere, îmi doresc mie și ei "La mulți ani", iar dumneavoastră un sicer "s-auzim numai de bine!"
Puiu Alger

Pisica finală
"Intenția noastră a fost ca, fără a face abuz de timp și de atenție, să vă punem la dispoziție un material cât mai interesant, cât..."
... Cuvintele acestea plicticoase, sunătoare ca un gong de alarmă, îi urmăreau pas cu pas gândurile. Ar fi vrut să le piardă, să le arunce, așa cum arunci o scrisoare de drafoste - fărâmițată și să fugă, dar încercările erau zadarnice, nu știa cum. Și nu voia să cedeze, nu voia cu nici un chip, altfel și-ar fi pierdut liniștea. Lângă el Vio stătea nemișcată. Îi urmări privirea prin fereastra încă neaburită, dar în afară de zăpada uniformă nu zări nimic, pentru că Vio privea în gol și-și încălzea mâinile pe caloriferul cald și tăcut. Era iarnă și ningea a doua oară. Sau a treia?
- Cum a fost în vacanță?
- N-a fost.
- Adică.
- Am fost bolnavă.
- A.
- Nici un a. Am stat în spital.
- Atunci e altceva. Ceva grav.
- Apendicită.
- Te-au operat, nu?
- Bine-nțeles, cum altfel?
- Știu și eu, poate râzi de mine.
- Aș vrea s-o fac. Măcar o dată.
- Ești supărată.
- Sunt.
- Și eu sunt silit să-ți mărturisesc.
- Ce să faci?!
- Sunt îndrăgostit.
- Ca întotdeauna, vorbele tale mă depășesc.
- Vio, dar nu despre tine e vorba. Nu-ți fă iluzii.
- Să-mi spui mie asta?
- Dar cui?
- De ce?
- Așa.
- Să-ți fie rușine.
- Nu.
Era iarnă și ningea. Stătea cu Vio la fereastra încă aburită și-și încălzea mâinile pe calorifer. Ea privea în gol dar pe el îl durea capul. La capătul coridorului o pisică tolănită pe alt calorifer tocmai începuse să doarmă. Stătea întinsă leneș așa cum se culcă oamenii pe-o ureche, dar n-o călca nimeni, știa că elefanții pleacă toamna în țările calde.
- Îți plac elefanții?
- Nu.
- Îți place cum ninge?
- Nu.
- Îti place vântul?
- Nu.
- Da' ce-ți place draga mea?
- Nu sunt draga ta.
În acea iarnă el și Vio erau triști. Dar deși-l durea capul, era fericit. Își privi mâinile, nemânjite cu ruj, avea unghii lungi pe care le tundea în fieare săptămână, marți între opt și opt și jumătate, seara, se ducea apoi să se spele pe dinți cu o perie care-l gâdila și d-aia râdea singur, holbându-se-n oglindă în timp ce apa din gură, amestecată cu pastă de dinți, îi curgea pe barbă și cămașă. Încetă să privească mâinile și le puse pe fierul cald al caloriferului. Își aduse aminte că nu e singur. O privi pe Vio, dar negăsind urme de sânge în ochii ei privi în lungul coridorului, numai că pisica avea ochii închiși și dormea acoperită de căldura caloriferului, așa că el cu Vio.
- Cum o cheamă?
- Tama.
- Tu cum îi zici?
- Tama.
- Ea cum îți zice?
- Iubitule.
- Nu vorbești serior.
- Ce?
- Minți.
- Nu mint.
- Ba da. Minți.
- Nu mint.
- Ba așa e!
- Ce?
- Știi tu.
- Nu știu.
- Ba știi!
- Ce Dracu' să știu?!
- Te-nfurii?
- Da!
- Înseamnă că nu-i adevărul. Mă minți. Tot pe mine mă iubești.
- Nu meriți.
- De ce zici asta?
- Pentru că suntem singuri.
- Ești laș.
- Laș am fost c-am stat atât cu tine.
- Porc mincinos și laș.
- Mai zi o dată și te plesnesc!
- N-ai s-o faci.
- Încearcă.
- Ești laș și mincinos. Porcule!
Lovitura o primi nepregătită. Nu se-aștepta. Strânse din dinți și tăcu. Urmele a două lacrimi îi desenau obrajii. Iubire arsă.
Pauză zece minute pentru refacerea moralului afectat. Se respiră adânc, inspirație-expirație. Nimenii nu le dădea atenție, nimeni nu era pe coridor. Doar afară ningea. Doar pisica.
- Spune.
- Ce?
- Ceva.
- Afară ninge îmi place zăpada oamenii sunt făcuți din vânt.
- Când ai văzut-o ultima oară?
- Ieri.
- Când ieri?
- Ieri.
- Cât timp ați stat împreună?
- Te interesează sau îți place să te chinui?
- Nu te privește. Cât timp ați stat împreună?
- Două trei patru cinci ore zile ani. Am uitat.
- Unde-ați fost?
- Nicăieri.
- Adică.
- Adică la ea acasă.
- E frumoasă?
- Doar nu crezi.
- Cum o cheamă?
- Tama.
- Cum era îmbrăcată?
- Are importanță?
- Are. Cum era îmbrăcată?
- Nu era îmbrăcată, dacă asta are vreo importanță, cum susții și cum așa și e.
Vio. Se uita iarăși afară în ninsoare. Acum căuta să vadă cerul. Numai că... Ei bine, cerul acoperindu-se de nori nu se zărea, nici cât un plasture să-l lipești pe frunte când te tai la bărbierit, dar Vio nu se bărbierea, deși purta breton care-i acoperea jumătatea opusă părții de jos a frunții. În schimb el... Ei bine, băiatul ăsta își aduna gândurilepe măsură ce-l lăsa durerea de cap, pentru că totul are sfârșit și nu voia, nu voi cu nici un chip să cedeze. Ce, Dumnezeu știe, că El le știe pe toate. "Intenția noastră a fost că, fără a face abuz de timpul și atenția dumneavoastră să vă punem la îndemână un material cât...." Cuvintele astea plicticoase, sunătoare ca un gong de aramă, îi urmăreau pas cu pas gândurile. Adică nu. Acum se eliberase. De azi înainte putea să iubească fericit.
- Cât e ceasul?
- Nu știu.
- O iubești?
- Nu știu.
- Pe mine m-ai iubit?
- Da.
- Dar eu te iubesc.
- Știu.
- Și-atunci?
- Și-atunci nimic, Vio.
- Nu e de făcut nimic?
- Nu, draga mea, nu e de făcut nimic.]